E din ce in ce mai mult si te prinde. E bine. Iti pulseaza carotidele frenetic, ametesti, te abandonezi dincolo de ceea ce credeai, curgi, te reversi, te-acumulezi, iarasi, implozii delirante, alunecare sordida, parfumata, spre orizontul pe care l-ai inrevazut ieri, rostogolire fara sens, mai bine ca nu-l stii. Lasa sa se-ntample. Ai sa pricepi mai tarziu.
Sugestia ploii si temele perimate-ale schimbarii perpetue te-au ros pe dinauntru. Ca forma, ai ramas acelasi, si-acum? Te-agati ca o iedera scrobita de ce-a ramas si-astepti ziua cand vei calca peste ape. Dicteu automat. N-are rost. Preschimba-ti solzii in piele si uita-ti branhiile-n ape, deschide ochii-n ceata tare-a diminetii. Prea afectat, pedant, emfatic. Esti tu. Doar o axa, restul se schimba, restul vine si pleaca. Ai obosit.
Acum, reconstruieste-ti imaginea dicroma si spune-ti pe cine vezi in undele maligne. Scapa de transa. Esti acolo, doar tu, te-ai dezobisnuit sa te auzi, te confunzi cu tot vacarmul de fundal, cu toate paiatele ce-ti salta ipocrit si-obscen pe umeri, cu balansul continuu intre maine si ieri, cu sunetul filtrat prin zapezile aspre, cu iluzia valului, topindu-se-n lanuri si gustul bobului de grau, scrasnind intre dinti, vitros, alcalin si varatec.
Ai uitat ca acolo esti tu. Reincarca-ti prastiile, aduna-ti povestile, incaleca-ti betele si sari-ti atele si corzile si transforma-ti dovlecii in calesti fermecate si numara-ti petalele, decimand populatii de margarete, intreaba-ti sansa si starneste-ti anemonele, din adancul oceanelor, cutremura-ti calea spre reintoarcere.

Cand bati cu degetul in carapace,
suna sec,
a cochilie parasita,
a copac gaunos, a sambure
dezgropat de ploaie si purtat de vant,
printre ecouri fara casa.
De-asta nu-ndraznesti sa-ti intinzi radacini
dincolo de carapace,
de-asta-ti picura-n somn
cate-o scanteie de potcoava,
peste urmele-adanci ale carutei cu coviltir,
de-asta se-mbacseste matasea rochiilor
tinute in cufere de-arama,
de-asta se-aude cum pleci, fredonand,
printre conuri de brad,
printre aschii de pin,
semanate pe taisul albastru.

Timpul iti trece impersonal,
ca o boala a copilariei:
uiti ca l-ai avut vreodata.
Te vindeci la fel de firesc pe cat te-ai imbolnavit
si-n urma se lasa tacere moale
ca-ntr-un fruct prea copt.
Peste puntea ciobita ce-ai trecut
au rasarit diminetile si-au apus ploile,
rand pe rand, nici multe, nici putine,
cat sa-ncapa-ntr-o ciutura
pe care s-o poti duce pe umeri.
Dupa-amiezile cu prieteni
le-ai legat in snopuri,
verile le-ai cosit cu taisuri,
caii i-ai adapat, fantana ai lasat-o in urma,
reflectand norii cu forme ciudate si schimbatoare.

Se-ntamplase.
Isi simtea venele-mpreunandu-se-n spasme, orbitele-n implozie spontana, timpanele perforate de ace si roase incet de tacere, valuri de foc, rostogolindu-se tanatic pe trahee, ghiare-nfipte-n ceafa la orice miscare si totul atat de ritmic si totul in vartej, scrasnetul pietrelor sub greutatea trupului zdrobit, plesnete lucioase de bici, sapand in carnea arsa, ambra risipita-ntre ruinele fumegande, ecouri fara sens ale zborului spre mai departe, spre dincolo, spre orice-ar fi - care tot trebuia sa se-ntample.
Nu se mai aude nici licarirea-n balans a ritualurilor fade. Nu mai pleaca nici o cometa spre-nceputuri. Nu mai stie nici unde-a rasarit, nici de ce, nici macar daca. Serenitate neagra ca seva taisului de lance. E frig, se-agata liane de umbra gregara pe lespezile grele. Lasa, in noaptea ce vine, luna nu va mai fi plina. In noaptea ce vine, umbra va fi, deci, mai mica. Asa se mai intampla... si-acum se-ntamplase.

Simti cum se-ntorc libelule mici si-albastre spre genele tale aproape-adormite. Ai ochi-ntredeschisi, clipesti imperceptibil, codat, sa cerni praful de ambra si aroma de-acum o vara.
Treci farama cu farama prin sita, te-opresti ca o moara de vant, la rastimpuri, amenintata de-o lance si de-un caltor ce-si cauta Dulcineea. Apoi, macini iarasi, placid, amintiri despre pamanturi crestate, ganduri sucite, cai adapati cu solstitii inegale, frunze dungate-n nervuri de poveste, poduri de-nceput si poduri de sfarsit si fulgere-necate-n ape si drumuri de trefla aratate-n cartile soioase si plaje batute de vantul prea rece si parcuri de care n-ai aflat niciodata, cu havuzuri pline de pesti rosii si tuneluri batrane, sapand carare-ntre tine si "maine" si dealuri curate cu vii si apusuri calde si-ntotdeauna ceea ce-a fost si ceea ce va fi intr-un discret dute-vino de raspunsuri pe care nu le-astepti, intr-un labirint de deja-vu-uri colorate, intr-un desis de arabescuri din care incerci sa-ntelegi ce-i al tau si ce e doar poveste, dar firul iti scapa des, se-nnoada, se upe, se-agata...uneori, ti-e bine, daca nimeresti si alte fire, daca le simti pe-aproape...fie si iluzie, ce daca aimai aruncat zarurile astea o data? Alteori, ti-e lehamite sa tot alergi dupa un capat...si se-ntampla sa-ti para c-ai prins alt fir din urma si ca nu seamana cu ce-a fost si ce voiai sa fie, ca nu-i al tau, e-al altuia, tie-si-l sanatos...acuma, daca-l apucasi...si iar se-nnoada si se rupe si te zgarie-n palma...asa-i, daca l-ai vrut de matase...
Toate astea le cerni si le macini si le-aduni si le semeni printre genele-mpreunate, sorbind taietura aspra a trunchiului pe care te-ai asezat, o clipa, sa respiri.

Stergerea istoriei

Se-nseninasera grunjii stafiditi ai statuilor,
Sub ploile netede, oarbe si caste,
Flamande de timp si schimbare.
Izgoniti din trecut, curenti repezi de sare
Lasau copite albastre pe urmele fade.
Sugestia urmei se-adancea tot mai tare,
Golind campul de maci,
Iscodind cumpana arsa.
Si-apoi, macabre stoluri de pene fara corp
Se-ncolaceau pe cristalinul stors, opac si putred,
Psalmodiind vetuste revolutii.
Din vuietul lor gol si-empatic,
Strapuns de fosnete murdare,
Cadelnita monoton glasul schimbarii,
Sortindu-si alte echinoctii si morminte.
In urma coaselor turnate-n cupru,
Pietele se-aratau verzi ca-ntr-o boaba de strugure,
Taindu-si drum spre campie,
Acum mai neteda ca niciodata.

E-un drum lung, ai s-ajungi la final cu palmele-negrite si calcaiele crapate, cu buzele arse, camasa-n zdrente si parul naclait de praf si-amintiri.
E-o carare-mpletita din ceasuri stinghere, din iluzia ca mergi mai departe, din labirinturi cu sens unic si haturi patate de spuma cailor repezi. Si mai departe, mai departe, incerci s-ajungi din urma ce-ai fost, zi dupa zi, s-aduni petalele de mar scuturate prematur, sa-mpaturesti curcubeul si-aurora in cerul tau cu stele multe si-abandonate-n constelatii pagane.
Mai scoti, din cand in cand, din san, mici suveniruri, parca din alt drum, din alta cale-ngenuncheata in hazard si sete de-nceput: conuri de brad adanc adormite-n aroma lor de rasina cleioasa, funigei rataciti prin padurile-albastre, coji amarui de portocale, nisip scuturat din scoicile-ncarligate, din algele-nnegrite si tridentul parasit de credinta, licurici leganati de unde sonore, cascade flamande de timp si de soare, polen si praf de pe-aripile frante, germeni de raze pribege, prospetime de iarba cosita, reflectata-n roua si-n sipot de izvor, marturii c-ai fost si ca vrei sa ramai.

Nu mai tin minte.
Prin coama lui, in galop, treceau ecourile mele, tot ce rasuna mai tare decat as fi vrut, toate alamurile de care ma loveam, fara sa vreau, starnind revolutii si tenebre. Daramasem atatea turnuri, sub copitele lui, doar ca sa nu-mi ofer un pretext de izolare (mintindu-ma ca, intr-o zi, ar putea sa se-ncline si sa-mi distruga pavajul frumos colorat al cararilor aurite). Pornisem stare de asediu, in speranta ca, pacalite de incendiu, banchizele-au sa se ciocneasca furibund unele de altele si-am sa scap de frica, fara s-abuzez de starile febrile. Si-apoi, trepidand, am trecut de cochiliile mici, cautand cochilia-mama, ca s-ascult vuietul marii, sa inec si ce mai ramasese din urmele-adanci ale sarii.
Si-asta pana cand, intr-o zi, din coama lui n-au mai iesit puzderi de clopote galbene cu sunet de ceara. Incepusera s-apara coconi de stele noi, licurici s-alte seminte de lumina si soare. Le lasam in urma, semanate-adanc si simetric in urmele de potcoave, fiecare sapandu-si sonor curcubeul peste ape.

Tu cand te simti asa, singur printre oameni, ce faci? Da, stiu ca-i deja un cliseu toata povestea asta cu nefericitul singuratec inecat de valurile de multime...da mai stiu si ca-i o fraza asa de cunoscuta tocmai pentru ca-i prea adevarata, zgandaritor de adevarata, ca un reumatism pe care-l ai acolo, stii ca n-ai sa mai scapi de el, da-ncerci, din cand in cand, sa ti-l pacalesti cu vreo alifie minune, cu vreun super-tratament cu namol...si, in final, te-alegi cu banii dati si cu prognoza meteo.
Ei, era doar o intrebare.

Stii, se-ntampla, cateodata, sa-ti dai seama, sa te luminezi, sa ai o revelatie, se-ntampla, adica, sa gasesti ca o idee beteaga tocmai ti-a fulgerat sinapsele, sagetand, in lung si-n lat, obositele tale emisfere.
Spun "idee beteaga", pentru ca, la urma urmei, ce stie ea? De-abia a ajund acolo, n-a apucat nici sa se culcuseasca in vreun coltisor de minte... si, deja, alte idei, de obicei, primele venite, o iau cu asalt, o-mping, o-nghiontesc, contestandu-i dreptul la suprematie. si-ncepe lupta. Si da-i, si da-i...evident, se poarta o batalie in toata regula, de-ai sti cum zboara halebardele, sulitele, sabiile...se lovesc sonor de scuturi inaripate, apoi se-ntorc, dupa moda bumerangelor, se-agata, ocolesc, se-arunca, iarasi, de-asta-ti simti sangele, fierband, ideile vechi si ideile noi se lupta pentru tronul solitar si zdruncinat de revolutii al gandirii tale.
De ce atata epopee? Ca tu sa poti spune "da" sau "nu", avand iluzia unei decizii cerebrale; ca tu sa poti adopta un aer rebel, interesant (si, de cele mai multe ori, penibil), in timp ce meditezi la marile adevaruri ale vietii; insfarsit, ca tu sa poti marturisi (inocent, in barbarismul nestiintei tale) ca ai descoperit ceva, ori ca ti-ai adus aminte, ori, mai rau, ca ti-ai clarificat sentimentele si-acum toate umbla goale-golute, expuse in totalitate privirilor tale indiscrete... extravagant cat-walk, prin labirintul scizurilor si circumvolutiilor tale...sa nu le crezi...
Lupta asta dintre idei, ca oricare lupta, inseamna fata pe care-au cazut, gemand, zarurile de fildes, partea de cub lipita de matasea verde...nu-i ceea ce vezi c-a iezit la suprafata, sa nu te pripesti, ca-n orice pariu pe care-l pui cu tine insuti, ai sa si pierzi. Cand vor striga ca regele-i mort, asteapta-te sa simti si partea ta din zarurile masluite... sa nu te-opresti aici... maine-n zori, ai s-auzi trambite, iarasi, iar lupta va-ncepe din nou si din nou si din nou, in fiecare zi, poate-n fiecare ora... alte zaruri, alta soarta, alt pariu care-ti va scuipa-n obraz, cu impertinenta, ce sa spui, sa faci, sa crezi, ce sa simti si ce s-arati.

Si se facea ca "TOT" era acolo,
Un "TOT" formal, gravid si-n disperare
De cauza nobila,
De cauza sparta,
De cauza bearca,
Razand de lingura silita sa plece
Cu coada-ntre picioare.
Si se facea ca "TOT" lucra la negru,
Spoind atitudini si cuvinte
Care-oricum n-ar fi valorat mai nimic
Si care-oricum se-aruncau imediat
Intr-un teribil gest repetitiv,
Stereotip si restrictiv.
Si se facea ca "TOT" se cerea pretutindeni:
La un pahar de grog, puteai cere "TOT" restul,
La un pahar de Jack, puteai spune "TOT" de-acasa,
La un pahar de vin, puteai uita "TOT" ce porti pe mana stanga,
La un pahar de idei, puteai primi "TOT" leafa mica,
La un pahar de contraste, te numeai "TOT" cel de pana atunci.
Din "TOT" ramanea intotdeauna indeajuns pentru toti si pentru toate
Si,
Totusi, niciodata, nimeni n-ar fi spus ca are "TOT",
Pentru ca, doar uneori,
Toti se plangeau de "TOT".

Se facea, deci, ca "TOT" se rostogolea ca un cimpanzeu,
Peste umbrele creponate ale diminetii
(ale cumplit de crudei dimineti),
Aruncandu-si gratele paroase inainte si inapoi,
Inainte si inapoi,
Inainte si inapoi,
Ca miscarile haotice ale unei pendule hipercapnice si hipercromatice.

ramasitele primei mele incercari de a-mi crea un blog...pe care nu am reusit sa-l mentin, din "motive tehnice"

18 august 2009

Noaptea dinaintea marilor plecari.Prima data, am aflat de asta dintr-o carte, unul dintre volumele citite la lanterna de buzunar, in copilarie, mult dupa ora de culcare (care m-au transformat in adolescenta mioapa de mai tarziu). Era vorba despre un grup de copii care plecau intr-o expeditie, o poveste frumoasa cu pesteri, legende, o trupa colorata si-un catel.Probabil ca, la vremea respectiva, voi fi asociat ceea ce citeam cu vreo "mare plecare" la bunici; odata cu varsta, s-au marit si distanta, timpul importanta aferente plecarilor.Cred ca au crescut si parca tot cresc si expectantele; emotiile...nu stiu, sunt mai mari doar in masura in care prezentul augmenteaza trairile si trecutul le mistifica si le erodeaza.E zbaterea placuta din piept care se arunca spre pleoape si le ridica, oricat ai incerca sa-ti repeti ca prefereabil ar fi sa dormi.Plecarile astea, pana la urma, sunt toate expeditii (chiar daca nu e vorba de pesteri sau casele uitate). Nu-ti pasa ca Magelan a trecut primul prin stramtoare, atat timp cat marea descoperire a ei urmeaza sa o faci tu (in ideea ca o vei integra in mod real in lumea ta, abia dupa ce o vei fi vazut, mirosit, auzit si simtit singur). Pornind, deci, sa descoperi lumea, te simti, uneori, ca voinicul din poveste care a incalecat pe calul fermecat si-a purces la drum. Hai sa facem abstractie ca biletele pe care le mananca nazdravanul de cal de secol XX sunt usturatoare taman ca jaratecul din basme.Si mergi, si mergi, si mergi, peste noua mari si noua tari, in locuri pe care nu conteaza daca le-ai mai vazut in poze sau nu. Si vorbesti si intrebi si te uiti si afli si toate astea in timp ce privesti extatic tavanul care, peste cateva ore, va fi luminat de primele raze de dimineata.E de inteles, fie ca o constientizezi sau nu, mergi sa descoperi o parte din tine, mergi sa-ti spuna locurile pe care-ai sa le vezi pentru prima data ceea ce nu mai esti capabil sa auzi ca-ti spun si cele de-acasa. Ai nevoie de alta tonalitate, de alte efecte de culori si lumina ca, pana la urma, sa reusesti sa te privesti mai bine. Probabil ca exercitiul de a tine ochii deschisi cat mai mult timp, ca nu cumva sa pierzi noile privelisti, este uvertura revelatiei.Trebuie sa fi avut sentimentul asta atunci cand, concentrandu-ti toata fiinta, reuseai sa te ridici pe varfuri atat de tare, incat sa ajungi la clanta usii. era, evident, usa "aceea"; usa pe care o pandeai de ceva timp si acum era momentul sa descoperi cat de minunate erau vitrinele cu bibelouri si seturi de pahare care iti stabilisera (indirect, fireste) interdictia de a calca acolo.E noaptea de dinaintea marilor plecari. Noaptea aceea in care te gandesti peste cat timp vei mai dormi in patul tau din nou si cate senzatii se vor ingramadi intre cele doua momente, intre noaptea de acum si noaptea intoarcerii. Te gandesti cate vei afla si cate vei uita, pana atunci, si, la fel ca in timpul deschiderii usii "aceleia", toata fiinta ta e concentrata in viitor.Poate ca asa iti dai seama cat de bine trebuie sa-ti fi fost, uneori, daca ai fi avut numai doua dimensiuni: prezentul si viitorul.



16 august 2009

Se facea ca scapasem firul Ariadnei si-mi era frica de toti peretii fara continut care se tot ridicau peste mine.Apoi, am vazut pietre de rau. Si-am inceput sa le-arunc, ne-naripate zburatoare, in salturi, pe apa curgatoare. Acolo, am sezut si-am ras. De viata, de neviata, de tine, de mine, de lumina, de intuneric, asa, de ce mai rade omul, cand suna a gol, daca bate cu pumnul in piept.Si n-ai sa ma crezi.Da' au venit sa rada libelule.Nu, n-ai sa ma crezi.Da' au venit sa rada hiene, asa, ca la Disney.Si-au inceput sa creasca arbusti pitici si beladona si-au inceput sa creasca tufisuri amare, pe marginea apei, la marginea padurii (erau refulari, ne-am inteles).M-am ridicat de unde sezusem sa rad. Am simtit roua de dimineata, in iarba rasarita de-asta data numai pentru mine.
Publicat de tot eu la 13:28 0 comentarii

sssstt
Te trezesti, cateodata, singur. Nu te mai inconjoara nici gandurile tale. Nu te mai prinde nici un vrej din poveste de picioarele care au uitat cum e desculti, prin iarba. Au fugit toti.Uite un pas. Il auzi, verde, cum vine?A trecut.Liniste. Nu stiai cat poate linistea asta sa se strecoare in tine, in fibrele tale, in polenul staminelor, in puful de albina, in coaja de scoica testoasa, in foile indoite de-atata presat de violete, in sufletul petrecut pe dupa umerii goi ai tineretii copilaroase...sau ai copilariei de tanar.E bine. Sa nu te sperii de liniste. Vine numai cand trebuie.


hai la marfa, neamule!
-- Doua grame de fericire, va rog!-- N-avem asa ceva, domnisoara! Aici e piata! Azi, avem sanatate - la pret promotional - si-mi face cu ochiul.-- Bine, dati-mi...asta-i pret promotional? O sanatate asa, mai subreda, n-aveti?-- Numai marfuri de cea mai buna calitate, nu ne jigniti!... Mm... Cred ca a mai ramas ceva de vara trecuta... V-o dau pe-aia? Acusi intra la casat...sa nu va suparati...e ieftina...-- Da... si doua legaturi de zile bune?-- V-am spus, domnisoara, nu e specificul magazinului nostru! Avem spor...spor la de toate. Va dau? Cat? Sa fie doua legaturi?-- Nu... una e bine...mm...dar...-- Mai e numai un litru de bancnote... le vreti? Astea se dau cel mai repede...si-s asa de scarboase...-- Din alea nu prea mai am cu ce sa iau... stiti, fac economii, salvez timpul asta cat pot de mult, sa-mi ajunga si mie de alea doua grame de care v-am intrebat, la inceput... stiam eu ca n-aveti asa ceva, am gasit intr-un singur loc, da-i scump... si, uneori, parca nu vorbim aceeasi limba...



15 august 2009

punct
mi se ratacisera privirile
si, incalcite cum erau,
intre vorbele tale,
nici nu s-au lasat pieptanate,
ci au fugit, asa,
desculti si nemachiate,
in vazul tuturor,
pe strada...
asa, rebele si desculti,
spuneau ca s-au descaltat,
insfarsit,
in ceea ce te priveste.

Sunt zidurile roscate unde-or sa se-aprinda felinare si unde-ai sa-ti aprinzi si tu, curand, cate-o scanteie de sunet, cate-un licurici de zbatere inceata si tardiva. Pe dedesubt, auzi, acum, batai inaripate, in sipotul apelor de seara, rostogolire de senzatii trepidante si clopote ce-anunta alta litera de-nceput, ca un “A” mare, dintr-o carte veche, ce-o ai in tine, dar n-ai scris-o, inca, si-ncepe cu “A fost odata”.
Si mai adanc, si mai adanc, auzi pasul de furnica al cararilor din tine, cresterea stalactitelor albastre, luciul mentolat al distilarilor continue, cresterea inversa, spre pamant, a arborilor de sticla fumeganda, suvite discontinue transformate-n dale aurite, cautand motivul potecilor umbrite de-atatea amintiri si-atatea soapte, menuetul de dantele cadrilate, table de sah cu doua campuri: inconstienta si, marite, patratele de dorinta si-asteptare si confuzie si toate basmele ce-ai ascultat vreodata, ghemuite, acolo, in tine, asteptand alta poveste, mai departe, si-alte supernove sa mai cada spre lacurile dezghetate, cu pestii tai de-arama ce fiecare poarta, inghitita, cate-o cheie nici tu nu stii spre ce si unde si cum si cine si cand si mai ales de ce – mai bine, ce sa faci cu-atatea raspunsuri deocheate ce-adasta oaches pe marginile canioanelor de creta portocalie – e ce-a ramas din desenele tale pe asfalt, mai tii minte?
Odat-ai desenat un pod de cerneala peste tinuturile tale colorate, unde roti de foc si frunze fanteziste palpitau in aerul dulce de-atata dimineata. Din cozile-mpletite ale cailor salbatici, ai inventat miscarea propriilor ceasuri, cu limbi de-argint, cadrane parfumate si lichide, adanci ca brizele de seara, sonore ca un dialect exotic si torid.
Podul tau avea ziduri roscate, uitasesi sa-I aprinzi si felinare – natural, nu te gandeai ca-n timp de noapte vor fi ploi ce-ti vor sterge desenul peste ape.

Se-ntampla sa te afli intr-o livada de maslini, la asfintit. Adica, sa te gasesti acolo, dupa lungi cautari, dupa calatorii labirintice spre tine insuti.
E ca si cum ti-ai fi descoperit, spontan, imaginea reflectata in toate frunzele mici si ovale, fara sa fi stiut ca erai atat de aproape. Trebuie sa fi fost lumina, un unghi propice de incidenta a razelor pe linistea din ce in ce mai parfumata cu racoare si fantasme. Mai trece cate-o soparla mica si grabita, cat o pastaie. Asta, numai ca sa-ti aminteasca de bataile unui ceas de perete inexistent si ca sa nu te lase sa uiti ca esti om. Vasazica, sa nu indraznesti sa prinzi radacini pe un pamant atat de pur care nu-ti apartine. Privilegiul de a fi copac ti se refuza, astazi, dar asta n-are nimic de-a face cu dorinta ta incapatanata si absurd sa incremenesti acolo, in propriul fosnet, sa impartasesti adierile tandre, de amanta puerila, sa pipai cu radacinile tale puternice esenta pamantului, sa-ti intinzi crengile dupa vrabii si sa-ti para ca toata intelepciunea ce-a fost soptita, vreodata, in prospetimea aerului care te inconjoara, nu-I indeajuns de puternica sa exprime cat de impacat te simti acum cu tine.