Se-ntampla sa te afli intr-o livada de maslini, la asfintit. Adica, sa te gasesti acolo, dupa lungi cautari, dupa calatorii labirintice spre tine insuti.
E ca si cum ti-ai fi descoperit, spontan, imaginea reflectata in toate frunzele mici si ovale, fara sa fi stiut ca erai atat de aproape. Trebuie sa fi fost lumina, un unghi propice de incidenta a razelor pe linistea din ce in ce mai parfumata cu racoare si fantasme. Mai trece cate-o soparla mica si grabita, cat o pastaie. Asta, numai ca sa-ti aminteasca de bataile unui ceas de perete inexistent si ca sa nu te lase sa uiti ca esti om. Vasazica, sa nu indraznesti sa prinzi radacini pe un pamant atat de pur care nu-ti apartine. Privilegiul de a fi copac ti se refuza, astazi, dar asta n-are nimic de-a face cu dorinta ta incapatanata si absurd sa incremenesti acolo, in propriul fosnet, sa impartasesti adierile tandre, de amanta puerila, sa pipai cu radacinile tale puternice esenta pamantului, sa-ti intinzi crengile dupa vrabii si sa-ti para ca toata intelepciunea ce-a fost soptita, vreodata, in prospetimea aerului care te inconjoara, nu-I indeajuns de puternica sa exprime cat de impacat te simti acum cu tine.