Sunt zidurile roscate unde-or sa se-aprinda felinare si unde-ai sa-ti aprinzi si tu, curand, cate-o scanteie de sunet, cate-un licurici de zbatere inceata si tardiva. Pe dedesubt, auzi, acum, batai inaripate, in sipotul apelor de seara, rostogolire de senzatii trepidante si clopote ce-anunta alta litera de-nceput, ca un “A” mare, dintr-o carte veche, ce-o ai in tine, dar n-ai scris-o, inca, si-ncepe cu “A fost odata”.
Si mai adanc, si mai adanc, auzi pasul de furnica al cararilor din tine, cresterea stalactitelor albastre, luciul mentolat al distilarilor continue, cresterea inversa, spre pamant, a arborilor de sticla fumeganda, suvite discontinue transformate-n dale aurite, cautand motivul potecilor umbrite de-atatea amintiri si-atatea soapte, menuetul de dantele cadrilate, table de sah cu doua campuri: inconstienta si, marite, patratele de dorinta si-asteptare si confuzie si toate basmele ce-ai ascultat vreodata, ghemuite, acolo, in tine, asteptand alta poveste, mai departe, si-alte supernove sa mai cada spre lacurile dezghetate, cu pestii tai de-arama ce fiecare poarta, inghitita, cate-o cheie nici tu nu stii spre ce si unde si cum si cine si cand si mai ales de ce – mai bine, ce sa faci cu-atatea raspunsuri deocheate ce-adasta oaches pe marginile canioanelor de creta portocalie – e ce-a ramas din desenele tale pe asfalt, mai tii minte?
Odat-ai desenat un pod de cerneala peste tinuturile tale colorate, unde roti de foc si frunze fanteziste palpitau in aerul dulce de-atata dimineata. Din cozile-mpletite ale cailor salbatici, ai inventat miscarea propriilor ceasuri, cu limbi de-argint, cadrane parfumate si lichide, adanci ca brizele de seara, sonore ca un dialect exotic si torid.
Podul tau avea ziduri roscate, uitasesi sa-I aprinzi si felinare – natural, nu te gandeai ca-n timp de noapte vor fi ploi ce-ti vor sterge desenul peste ape.