Nu mai tin minte.
Prin coama lui, in galop, treceau ecourile mele, tot ce rasuna mai tare decat as fi vrut, toate alamurile de care ma loveam, fara sa vreau, starnind revolutii si tenebre. Daramasem atatea turnuri, sub copitele lui, doar ca sa nu-mi ofer un pretext de izolare (mintindu-ma ca, intr-o zi, ar putea sa se-ncline si sa-mi distruga pavajul frumos colorat al cararilor aurite). Pornisem stare de asediu, in speranta ca, pacalite de incendiu, banchizele-au sa se ciocneasca furibund unele de altele si-am sa scap de frica, fara s-abuzez de starile febrile. Si-apoi, trepidand, am trecut de cochiliile mici, cautand cochilia-mama, ca s-ascult vuietul marii, sa inec si ce mai ramasese din urmele-adanci ale sarii.
Si-asta pana cand, intr-o zi, din coama lui n-au mai iesit puzderi de clopote galbene cu sunet de ceara. Incepusera s-apara coconi de stele noi, licurici s-alte seminte de lumina si soare. Le lasam in urma, semanate-adanc si simetric in urmele de potcoave, fiecare sapandu-si sonor curcubeul peste ape.