E din ce in ce mai mult si te prinde. E bine. Iti pulseaza carotidele frenetic, ametesti, te abandonezi dincolo de ceea ce credeai, curgi, te reversi, te-acumulezi, iarasi, implozii delirante, alunecare sordida, parfumata, spre orizontul pe care l-ai inrevazut ieri, rostogolire fara sens, mai bine ca nu-l stii. Lasa sa se-ntample. Ai sa pricepi mai tarziu.
Sugestia ploii si temele perimate-ale schimbarii perpetue te-au ros pe dinauntru. Ca forma, ai ramas acelasi, si-acum? Te-agati ca o iedera scrobita de ce-a ramas si-astepti ziua cand vei calca peste ape. Dicteu automat. N-are rost. Preschimba-ti solzii in piele si uita-ti branhiile-n ape, deschide ochii-n ceata tare-a diminetii. Prea afectat, pedant, emfatic. Esti tu. Doar o axa, restul se schimba, restul vine si pleaca. Ai obosit.
Acum, reconstruieste-ti imaginea dicroma si spune-ti pe cine vezi in undele maligne. Scapa de transa. Esti acolo, doar tu, te-ai dezobisnuit sa te auzi, te confunzi cu tot vacarmul de fundal, cu toate paiatele ce-ti salta ipocrit si-obscen pe umeri, cu balansul continuu intre maine si ieri, cu sunetul filtrat prin zapezile aspre, cu iluzia valului, topindu-se-n lanuri si gustul bobului de grau, scrasnind intre dinti, vitros, alcalin si varatec.
Ai uitat ca acolo esti tu. Reincarca-ti prastiile, aduna-ti povestile, incaleca-ti betele si sari-ti atele si corzile si transforma-ti dovlecii in calesti fermecate si numara-ti petalele, decimand populatii de margarete, intreaba-ti sansa si starneste-ti anemonele, din adancul oceanelor, cutremura-ti calea spre reintoarcere.

Cand bati cu degetul in carapace,
suna sec,
a cochilie parasita,
a copac gaunos, a sambure
dezgropat de ploaie si purtat de vant,
printre ecouri fara casa.
De-asta nu-ndraznesti sa-ti intinzi radacini
dincolo de carapace,
de-asta-ti picura-n somn
cate-o scanteie de potcoava,
peste urmele-adanci ale carutei cu coviltir,
de-asta se-mbacseste matasea rochiilor
tinute in cufere de-arama,
de-asta se-aude cum pleci, fredonand,
printre conuri de brad,
printre aschii de pin,
semanate pe taisul albastru.

Timpul iti trece impersonal,
ca o boala a copilariei:
uiti ca l-ai avut vreodata.
Te vindeci la fel de firesc pe cat te-ai imbolnavit
si-n urma se lasa tacere moale
ca-ntr-un fruct prea copt.
Peste puntea ciobita ce-ai trecut
au rasarit diminetile si-au apus ploile,
rand pe rand, nici multe, nici putine,
cat sa-ncapa-ntr-o ciutura
pe care s-o poti duce pe umeri.
Dupa-amiezile cu prieteni
le-ai legat in snopuri,
verile le-ai cosit cu taisuri,
caii i-ai adapat, fantana ai lasat-o in urma,
reflectand norii cu forme ciudate si schimbatoare.